Astăzi am vizionat un film care a șters 27 de ani de rușine și penibil cinematografic românesc. Aproape renunțasem să mai urmăresc filme românești turnate de “mari” regizori români, creatori de peliculă și sunet cu iz de provincialism, care n-au reușit în toți anii de democrație post-decembristă să scoată măcar două minute de film autentic, lipsit de cadre de românism șocant și balcanisme penibile.

“Serafimii” cvasi-necunoscutului Daniel Sandu lasă în urmă la ani lumină regizori contemporani precum Cristian Mungiu și Nae Caramfil, care n-au reușit să impresioneze decât publicul românesc, ne-fiind capabili să sară pârleazul clișeelor și mentalităților est-europene pentru a ajunge cunoscuți și gustați de marele public occidental.

Nu vreau să fiu greșit înțeles: am râs cu poftă la Filantropica lui Caramfil, dar la capitolul imagine/muzică/sunet/intrigă, rămâne totuși cu mai mult de un pas în urma serafimilor lui Daniel Sandu.

Un pas în urma serafimilor este un film de largă respiraţie, cu cadre largi de o mare frumuseţe artistică, cu lumini şi compoziţie desprinse parcă din picturile lui Vermeer.

Atmosfera creată invită la reflecţie în mod natural, fără a impune concluzii, spre deosebire de tendinţele cinematografiei moderne, grăbite să bombardeze privitorul cu poveşti spuse mult prea explicit.

Cine este Daniel Sandu ?

Un ilustru necunoscut, care și-a pregătit cu răbdare proiectul filmului de debut (serafimii) pe un scenariu scris încă din 2004, a suportat an de an refuzuri și amânări de finanțare, refuzând să facă un metraj obișnuit, să dea rasol din lipsă de bani, ca atâția alții care au făcut copromisuri la început de carieră.

Evident că rezultatul final este o capodoperă gândită cadru cu cadru, care evită cu nonșalanță clișeele și capcanele tiparelor pe care le cunoaștem din societatea românească și pe care refuzăm să le mai vedem și pe marile ecrane, căci ne provoacă suferință inutilă.

Deși la prima vedere pare un film anti-biserică, în realitate regizorul a demonstrat exact contrariul. Este povestea unui învingător care a reușit să-și păstreze sufletul după trecerea printr-o adevărată școală a libertinajului demnă de scrierile lui de Sade.

Povestea lui Daniel Sandu – cu 5 ani de seminar teologic făcuți la Roman, povestită de regizorul Daniel Sandu, nu este cu nimic mai prejos de povestea tinerilor trecuți prin experimentul Pitești în anii 50, căci scopul este același: răpirea purității originare, pervertirea neofiților trecuți prin școala minciunii și trădării.

Seminarul teologic este prezentat cu o tentă ușor iezuită, sugerată de ținutele protagoniștilor, ca o antiteză completă a ceea ce ar trebui să fie: în loc de școală a sufletelor, ce pregătește duhovnicește tinerii cu vocație pentru a deveni îndrumători spirituali și preoți ai comunităților de creștini ortodocși, o școală a minciunii, manipulării și ipocriziei, ce creează farisei capabili de trădarea propriilor frați pentru a supraviețui.

Evitând elegant subiecte sensibile precum homosexualitatea din Biserică, filmul reușește să facă o radiografie onestă a sistemului de pregătire a viitorilor preoți și să ne facă să înțelegem un adevăr paradoxal: “supraviețuitorii” acestui sistem, aparenții învingători care au reușit să termine cu bine seminarul teologic – devenind preoți, sunt în realitate marii perdanți, căci făcându-se frate cu dracul pentru a trece puntea, la capătul punții descoperă că au devenit draci îmbrăcați în sutane preoțești.

Filmul invită la reflecție și concluzionează mai mult decât ar fi putut-o face în mod explicit de ce avem această inflație de preoți venali, această opulență și lăcomie a slujitorilor bisericii.

Seminarul teologic este prezentat în trista lui decădere a zilelor noastre: în loc să fie școală de catehizare și pregătire morală și spirituală a viitorilor păstori, seminarul teologic s-a transformat într-o școală a înșelătoriei, în care viitorul preot învață cum să manipuleze enoriașii și să câștige financiar, profitând de credința lor oarbă.

Văzând acest film, ajungi să înțelegi imensa putere a Bisericii asupra sufletelor și minților oamenilor, realizând de ce avem atâtea biserici poleite cu aur și subvenții grase pentru catedrale, cu slujitori grași ale căror salarii sunt scutite de impozite, în timp ce școlile se prăbușesc în paragină, cu profesori prost plătiți și supraimpozitați.

Căci asta este trista realitate din România: în mediul rural – și nu numai, oamenii votează și gândesc cum le zice preotul, iar asta spune totul despre grija Statului pentru bunăstarea bisericii, și lipsa de interes a Statului pentru educație.

Securismul și turnătoria ce abundă în film rămân singurele reminescențe de balcanism românesc care cu siguranță vor șoca publicul occidental, neobișnuit cu paranoia de tip securisto-comunist de la noi.

Mie personal acest film mi-a dat sentimentul că Ortodoxia mai are încă o șansă de reabilitare la nivel instituțional căci din păcate Biserica Ortodoxă Română a fost și este încă plină de coaboratori ai securității, turnători și ipocriți care o distrug din interior, distrugând prin conduita lor perversă încrederea oamenilor în harul preoției.

Și ca să fim români până la capăt, filmul poate fi vizionat aici, la calitate mulțumitoare pentru o vizionare chiar și pe un televizor mare ca al meu, aici: http://filme-seriale.gold/un-pas-urma-serafimilor-one-step-behind-seraphim/

Să fiu cinstit, dacă știam că e atât de bun, de autentic, aș fi plătit cu drag biletul de cinema, pentru că merită toți banii. Însă dacă nu rulează pe lângă voi, online-ul rămâne o variantă accesibilă.

Enjoy !

S-ar putea să-ţi placă şi aceste articole
Latest Posts from Blogul lui Mihai Rapcea

3 Comments

  1. Buna ziua,
    multumim de review. Va informam ca filmul este disponibil in conditii perfect legale pe Vimeo On Demand.
    Promovarea si distribuirea unor site-uri cu continut fara drepturi de difuzare contravine legilor privind dreptul de autor.
    Multumim!

  2. Ca capodopera lui Coppola, Nașul… Regizorul a reușit deasemenea foarte elegant să evite subiectul kurrupției din biserica catolică, Marlon Brando având gura plină de omertă nu a dat deloc de bănuit că care ecce treaba…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *