Deoarece alegerile europarlamentare de anul viitor se apropie, discuţiile despre politică încep din nou să încingă spiritele mai ceva ca partida Steaua-Dinamo de aseară.

Şi pentru că nu există politică fără politicieni, la fel cum nu există fotbal fără jucători, comentăm şi noi faze şi ratări ca mari cunoscători ce suntem, de parcă rezultatul contează cu adevărat pentru noi personal.

Ajunşi la punctul acesta, realizăm că românii sunt împărţiţi în două grupe de suporteri politici: pro-PSD şi anti-PSD. Cum cei pro-PSD nu ne interesează, pentrucă ideea de corectitudine, cinste şi respectare a legii a fost şi este incompatibilă cu echipa lor de hoţi, ne îndreptăm atenţia spre tabăra anti-PSD, care deşi este unită oarecum de repulsia şi antipatia comună la adresa PSD-ului, devine împărţită când vine vorba de simpatii şi partidele/persoanele către care ar trebui să meargă votul anti-PSD.

 

Şi pentru că m-am săturat să văd tot felul de tinere speranţe ale democraţiei care dezamăgesc din nou şi din nou câte o nouă generaţie de români dornici de schimbare, am zis că merită să fac un necrolog al cadavrului politic Dacian Cioloş, care a avut o şansă la viaţă atât pentru el cât şi pentru noi toţi, pe care a irosit-o lamentabil.

Demersul meu este necesar deoarece văd pe mulţi din tabăra anti-PSD care, lăsându-se păcăliţi figura de copil bătrân cu acnee întârziată a domnului Cioloş, au impresia că acesta ar fi mai o alegere mai bună decât figura de copil îmbătrânit în perversităţi a domnului Ponta.

Şi, pentru că nu-mi stă în fire să discut oamenii şi firea lor, ci doar ideile şi faptele lor, voi trece la o analiză succintă a activităţii domnului Dacian Cioloş.

În mod semnificativ, chiar numele dumnealui îi trădează metehnele ascunse: îl cheamă Dacian, şi la fel ca maşina noastră naţională al cărei nume îl conţine, sub carcasa neaoş-naţională, ascunde un motor francez. Căci domnul Cioloş este o investiţie franceză într-un brand românesc, iar capacităţile şi rezultatele dumnealui sunt limitate din start de fabricantul de origine străină.

Pe domnul Cioloş nu îl interesează dreptul la alegeri corecte al cetăţeanului român decât în măsura în care patronul francez este interesat de păstrarea unei aparenţe democratice a jocului din provincia europeană denumită România. Dacă ar fi fost altfel, domnul Cioloş ar fi dat curs solicitărilor venite din societatea civilă – de pe vremea când dumnealui era Prim Ministru al României, şi ar fi amendat prin ordonanţă de guvern (căci câte nu se fac oare prin ordonanţe !?) Legea electorală, eliminând avantajele neloiale ale marilor partide (pragul electoral de 5% pentru intrarea în parlament, numărul minim de semnături de 1% din totalul alegătorilor ce trebuie strânse de către candidaţii independenţi din circumscripţia în care vor să candideze, timp egal de antenă în mass media, etc.). Se vede însă treaba că deschiderea spre dialog a celor din Platforma100 este doar aparentă, căci în realitate nici una din propunerile protestatarilor din Piaţa Universităţii – transmise domnului Cioloş începând cu momentul de după Colectiv, nu se regăseşte în cele 100 de puncte (între timp reduse la 10 idei generale) cu care dânsul vrea să europenizeze România. Căci proiectul domnului Cioloş cu privire la modificarea legii electorale – pentru care zice că strânge (sanchi !) semnături, vizează doar reprezentativitatea românilor din diaspora (adică un număr mai mare de deputaţi şi senatori aleşi de aceştia), fără să ţină cont de faptul că românii au votat deja la referendumul din 2009 pentru Parlament unicameral, cu maxim 300 de membri.

Deci, un prim minus (major !) al domnului Cioloş este acela că, la fel ca şi politicienii din PSD, şi dânsul mimează dialogul cu alegătorii şi societatea civilă românească, când în realitate, proiectul său politic este deja scris de investitorul francez. Care francez nu este interesat să lase românilor libertatea de a-şi alege liberi politicini care să fie (Doamne fereşte !?) patrioţi sau dedicaţi interesului românesc, ci doar să preia jucăria politică trucată a sistemului corupt de alegeri din mâinile PSD-ului, pentru a o folosi şi a aduce la putere doar oameni politici cu motorizare Renault, aşa, ca domnul Dacian.

Bine, dar totuşi câtă vreeme a condus Guvernul, domnul Cioloş a făcut şi multe lucruri bune, vor spune – pe bună dreptate, unii. Şi aici enumerăm: mini-reforma din Justiţie (a adus completări importante, prin ordonanţă de urgenţă, Codului de Procedură Penală – cum ar fi acel nou introdus art. 488 indice 2 care stipulează în premieră posibilitatea de a te plânge cu privire la durata excesivă a procedurilor), buna administrare a bugetului alocat şi în general, lipsa scandalurilor de corupţie din propriul Guvern. Cu siguranţă sunt mai multe, însă eu astea le văd la prima strigare.

Fondul ne-românesc însă rămâne. Dacian Cioloş semnează Hotărârea de Guvern nr. 625 din 31.08.2016 prin care:

  • mută subordonarea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiessel”, de la Secretariatul Guvernului în directa sa subordine. Astfel, Institutul va putea fi finanțat direct de primul-ministru, din fondurile aflate la dispoziția sa. Această decizie confirmă principiul orwellian că, în Democrație, unii sunt ”mai egali” decât alții, deoarece toate muzeele din România primesc finanțarea de la buget prin Ministerul Culturii, și doar Muzeul Evreilor direct de la primul-ministru.
  • Conducerea Institutului este decisă personal de primul-ministru, astfel încât europeanul Cioloș se poate lăuda că a menținut în funcția de director general pe Alexandru Florian, un fost ideolog ceaușist, fiu biologic și produs ideologic al unui nomenclaturist comunist, apologetul stalinismului Radu Florian.
  • Se adaugă o nouă atribuție pentru Institut, anume ”coordonează activităţile în vederea realizării unui muzeu de istorie al evreilor din România”. Aceasta înseamnă că o instituție guvernamentală înființată în scopul studierii unor evenimente desfășurate pe parcursul a câțiva ani din secolul 20, primește atribuția să înființeze un muzeu de istorie pentru o minoritate venită în România cu peste 300 de ani înainte, și fără ca minoritatea să solicite aceasta. Este ca și cum guvernul Ucrainei ar înființa un mega-muzeu de istorie al românilor din Ucraina, în urma unor discuții cu o organizație a românilor din SUA, în timp ce comunitatea românească din Ucraina privește cu gura deschisă. Idem guvernul Ungariei, sau al Bulgariei, Greciei etc etc. Situația e cu atât mai ilegitimă în România cu cât minoritatea evreiască are și reprezentant în Parlament, și cu toate acestea primul-ministru Dacian Cioloș a decis ca muzeul de istorie al acestei minorități să se facă peste capul ei.
  • Se adaugă și atribuția de ”inițiere de acțiuni” cu caracter științific, educațional, cultural și legal pentru ”protejarea memoriei” victimelor Holocaustului. Sintagma ”protejare a memoriei” e mult prea tehnocrată pentru a fi înțeleasă de toată lumea, dar important este că ea justifică cheltuirea de bani. Când primeşti cadou o clădire cu o sută de camere și cam nimic ce să pui în ele, umplerea cu vorbe e cea mai la îndemână opț
  • Conform ”Raportului Final asupra Holocaustului în România”, minoritatea țiganilor a fost și ea o victimă a Holocaustului și, în consecință, ar trebui să intre în egală măsură în domeniul de activitate al Institutului ”Elie Wiesel”. Totuși, prin HG 625/2016, Dacian Cioloș face deosebire de tratament între minoritățile evreiască și țigănească, și nu atribuie Institutului ”Elie Wiesel” sarcina înființării și a unui muzeu de istorie al țiganilor din România, separat sau împreună cu cel al evreilor. Egalitatea nu este și pentru căței…

Finalitatea demersului domnului Cioloş în povestea cu Institutul Elie Wiesel este o ţeapă de 18 milioane de euro în dauna bucureştenilor. Să explicăm pentru cei care nu cunosc istoria recentă a Pinacotecii Bucureştilor.

În 2013, Primăria Bucureștiului a achiziționat o clădire în valoare de 14 mil de euro, cu motivul că este necesară pentru a expune cea mai mare colecție bucureșteană de artă, care se numește Pinacoteca Municipiului București. Aceasta conține peste 5,500 de obiecte de o valoare imensă, cumpărate de Primărie sau primite donație în ultimii 80 de ani, care în prezent sunt depozitate în condiții improprii, supuse degradării, furtului sau înlocuirii cu copii. Clădirea, care prin cumpărare a devenit proprietate a bucureștenilor, este una dintre cele mai frumoase din București, monument istoric, este situată vis-a-vis de Banca Națională și are un nume de referință: Palatul Dacia-România, pentru că chiar este un palat!

Primăria Capitalei a CUMPĂRAT Palatul Dacia-România pentru acest muzeu, pe care a dat 14 milioane de euro, din care 6 milioane clădiea plus terenul aferent în valoare de 8 milioane. Investiliile realizate pentru consolidarea şi reamenajarea clădirii depăşesc şi ele suma de 4 milioane euro, ceea ce duce la un total al investiţiei de 18 milioane de euro, în buricul târgului.

Era imposibil ca o asemenea pleaşcă să nu treazească pofta lacomă a unora de a pune mâna pe această investiţie, fapt pentru care domnul Cioloş a primit ordin să ia sub oblăduire guvrnamentală Institutul Elie Wiesel, iar consilierii din primăria Capitalei (cu toţii, fără diferenţe de coloratură politică – inclusiv USR-ul !) să voteze unanim schimbarea destinaţiei Palatului Dacia – din muzeu de artă al bucureştenilor, în muzeu al Holocaustului, cadou pentru Institutul Elie Wiesel.

În concluzie, Dacian Cioloș rămâne un exemplu de politician-marionetă clasic, care a semnat o hotărâre de guvern venită în plic direct de la creatorul său francez, în care se remarcă lipsa de conexiune logică între postura de victimă a minorității evreiești în timpul celui de-al doilea război mondial și beneficiul finanțării de la buget a unui muzeu al întregii istorii a evoluției acesteia în România.

Observaţi că n-am comentat preferinţele domnului Cioloş şi ale soţiei în materie de life-style. Însă, faptul că nici presa pesedistă n-a dezgropat trecutul de yoghin bivolar a celor doi, demonstrează că politicianul Dacian Cioloş şi noua sa formaţiune noros-politică aflată în formare deasupra României, a facut deja blatul la masa tratativelor, cu atotputernicii patroni ai PSD-ului, spre gloria democraţiei noastre originale.

Până la urmă, politica se dovedeşte a nu fi chiar atât de diferită de fotbal, căci elementul de asemănare dintre ele a fost şi rămâne blatul. În timp ce publicul plătitor de bilete stă cu ochii beliţi pe televizoare sau din tribune, la jucătorii bine plătiţi, patronii cluburilor pun la cale rezultate măsluite. Similar, şi în politică ne implicăm afectiv, emoţional şi chiar financiar, investind speranţe şi eforturi în sprijinul câte unui partid sau a altuia, prea puţin conştienţi de faptul că arbitrii au fost mituiţi, politicienii corupţi iar banii s-au dat cu valiza, pentru eternul egal acasă.

Dacă domnul Dacian Cioloş a uitat la Guvern memoriul Pieţei Universităţii, i-l readucem DIN NOU la cunoştiinţă, şi pe această cale:

CategoryCauze Naţionale

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Shares