Societatea modernă a exclus păcatul din conștiința colectivă ca pe-un vestigiu primitiv al zorilor umanității, asemănător vertebrelor caudale, ce fac dovada încă a faptului că odinioară strămoșii noștri aveau cozi.
Omul modern nu-și mai pune problema păcatului pentru că nu-i mai vede sensul într-o lume în care aparent totul are o cauză și un efect, iar orice eveniment sau fenomen își găsește o explicație științifică.
Dacă odinioară, pe vremea când știința nu era întronată (încă) ca Dumnezeu al Umanității, păcatul explica inexplicabilul din viețile oamenilor, astăzi când Biserica a pierdut lupta cu inamicul cunoașterii raționale, păcatul a supraviețuit sub forma unui vestigiu lipsit de sens și utilitate, aidoma apendicelui în corpul omenesc.
Iar acest lucru schimbă enorm de multe lucruri.
Căci dacă morala publică era întemeiată în epocile trecute pe temeliile clare ale păcatului, întărită de frica pedepsei infailibile a Divinității, astăzi, in lipsa păcatului, edificiul moral al societății moderne se clatină periculos, căutând o nouă bază pentru a supraviețui.
În lipsa fricii de pedeapsa divină, cu conștiința morală amorțită, omul modern devine o fiară îndrăzneață, ce urmează o singură lege: fac ce-mi place, fără consecințe.
Desigur, există totuși legile echitabile ale societății, unde libertatea fiecăruia se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt.
Și totuși, legea omenească și pedeapsa justiției pământești nu au același grad de infaibilitate și autoritate precum le aveau legea și pedeapsa divină.
Căci într-o lume cu avocați descurcăreți și judecători corupți, adevărul devine relativ iar pedeapsa încălcării lui, la fel.
Și atunci când oamenii văd că legea poate fi încălcată fără consecințe, cenzura morală scade iar lumea devine un loc tot mai rău, pe măsura egoismului celor ce trăiesc în ea.
De aceea consider că este momentul să spunem NU prăpastiei animalizării ce ni se deschide în față. Să alegem să rămânem oameni nu de frica unei pedepse imanente, ci pentru că înțelegem mecanismul de tip superior al modului în care funcționează atât Universul cât și societatea. Anume că făcând altora un rău, ni-l facem în final tot nouă, deoarece în realitate nimeni nu este separat de nimeni.
Căci odată înțeleasă unitatea inseparabilă a Creației, nu mai putem ignora suferința și cauzele ei.
Dacă omul primitiv privea păcatul sub forma unui tabu de ordin axiomatic, ce nu trebuia explicat, umanitatea a atins astăzi maturitatea necesară pentru a înțelege rațiunea din spatele interdicției și de a și-o asuma in mod firesc, ca o condiție sine-qua-non a conștientizării Unității Creației.
Dorinței egoiste ce ne împinge să încălcăm regulile nu îi mai opunem frica de pedeapsă viitoare, ci datorită empatiei, trăim instantaneu suferința pe care suntem pe cale să o producem iar aceasta ne împiedică în mod natural să facem rău atât altora cât și nouă înșine, în egală măsură.
De aceea, omul modern ce atinge un grad profund de conștientizare a unității spirituale a lumii, nu mai poate păcătui, căci el respectă în mod firesc, natural acel principiu al dreptului natural: alterum non laedere, suum cuique tribuere (pe altul să nu-l vatămi, fiecăruia să îi dai ceea ce I se cuvine).
Noua morală de tip modern are ca baze universale empatia, toleranța, acceptarea și concordia, viziunea unificatoare ce aruncă punți peste diferențe în loc să izoleze prin frică.

CategorySpiritualitate

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer