Feed on
Posts
Comments

Ce văd bătrânii…

Se născuse în mahalaua unui orășel de provincie, într-o zi prăfuită de august pe care nimeni nu și-o mai amintea. Până și el se grăbise să-și uite copilăria anostă, cu zilele interminabile pe care le petrecea privind în stradă, de la fereastra casei. Căci părinții mereu plecați cu treabă, îl lăsau încuiat în casă sau în grija bunicilor.

Anii aceia rămăseseră demult în urmă, îngropați într-un colț uitat al memoriei. După anii de școală, evadase din mediul tern și lipsit de perspective al provinciei, căutându-și norocul în capitală.

Un șir de amiciții de conjunctură, dubioase, îl târâseră într-o altă zonă întunecată a vieții: pușcăria – unde petrecuse suficient de mult timp pentru a se convinge că e cazul să facă tot posibilul pentru a nu se mai întoarce acolo niciodată.

Apoi a urmat o căsnicie plictisitoare, punctată de certuri și nemulțumiri din partea unei soții prea pretențioase. A finalizat și acest capitol al vieții lui cu un divorț care spera că îi va aduce pacea și echilibrul. Nu a fost să fie așa. Între timp, părea că lumea se întorsese cu fundul în sus: criză economică, șomaj masiv, prețurile care parcă explodaseră.

A încercat de toate, zbătându-se ca un naufragiat în valurile învolburate, încercând cu toate puterile să-și mențină capul deasupra apei.

Și s-a trezit într-o bună zi că din oglindă îl privește chipul unui bărbat de 50 de ani cu obrajii supți, nebărbieriți, cu ochii tulburi și încercănați de oboseală.

O analiză succintă a situației lui actuale l-a întristat: locuia în gazdă la o văduvă trecută de a doua tinerețe, care îi tot făcea avansuri de ani de zile, tolerându-l cu o chirie modică într-o cămăruță de burlac, trăgând speranța că într-o zi se va aprinde între ei scânteia unei iubiri tomnatice.

În ultimii 10 ani schimbase cam tot atâtea locuri de muncă. Bani nu prea pusese de-o parte, căci nu câștiga suficient de bine pentru asta. La o pensie nu putea spera, pentru că majoritatea angajatorilor îi preferau serviciile la negru.

Trăia o viață vegetativă, executându-și dintr-un reflex somatic obligațiile sociale care îl mențineau pe linia de plutire: muncă, cumpărături, bere cu prietenii, casă. Și tot așa, la nesfârșit. Naufragiatul din el căzuse într-un leșin adânc, plutind în derivă în timp ce călca apa din reflex, cât să nu se înnece.

Ce să facă ? Încotro să o apuce ? Era prea bătrân să înceapă ceva nou: o facultate, o afacere proprie, o relație. Prea obosit. Nu simțea imboldul de a o apuca în vre-o direcție anume. Se simțea lipsit de perspective. Singura lui bucurie rămăsese privitul, probabil o reminescență din copilărie a lungilor ore de singurătate petrecute la pervazul ferestrei, privind la trecători. Îi plăcea să stea cu orele pe câte o bancă din parc, sau la câte o terasă, privind la lume. Îl calma varietatea liniștitoare a chipurilor, trupurilor, expresiilor trecătorilor. În acele momente își uita propria condiție mediocră, cu insuccesele și nefericirile ei mărunte și se transpunea în poveștile imaginare ale trecătorilor: colea cuplul acela fericit, de tineri, ce se sorb din ochi, mână în mână. Le trăia de la distanță povestea de dragoste, visând cu ochii deschiși scenarii fanteziste în care lua locul băiatului. Alte ori privea la picioarele dezvelite ale femeilor tinere care îi treceau prin față, pe trotuar. Încerca să le înțeleagă intuitiv poveștile, pe baza impresiilor de moment. O gleznă fină, cu lănțișor și gambă puternică, îi trezeau fiori mistici, cîn timp ce povestea femeii respective se completa parcă de la sine cu fesele bombate ale unei alte trecătoare.

Serile și le petrecea în cămăruța lui, continuându-și reveriile cu impresiile acumulate de peste zi, cu ochii ațintiți asupra ecranului alb al tavanului. Nu simțea nevoia de televizor, căci poveștile lui erau mai tari decât orice film făcut de Hollywood. Uneori, imaginația lui înflăcărată atingea paroxismul, în scene fierbinți de amor, și atunci se simțea tentat să dea buzna în cameră peste văduva care pesemne aștepta și ea ceva de la el. Și totuși, când vizualiza o posibilă scenă de amor între el și proprietăreasă îi dispărea brusc elanul, căci nu vedea decât doi oameni bătrâni și obosiți de viață, penibili în încercarea lor de a soarce un strop de pasiune din trupurile lor năruite de vârstă. Și atunci se întorcea la fanteziile lui, creând colaje de chipuri, torsuri și membre, pentru care l-ar fi invidiat și un artist, adâncindu-se în povești feerice pe care imaginația sa le proiecta aievea pe tavanul camerei sale. Uneori simțea imboldul de a-și strecura o mână sub pătură și de a da substanță fanteziei, frecându-și mădularul încă viguros, în acord cu visele pe care le trăia aievea.

În felul său, era un om fericit în aceste momente de visare. Viața de zi cu zi își pierduse din însemnătate, dacă o avusese cumva vreodată. Trăia pentru aceste momente în care imaginația îl purta dincolo de pragul existenței lui insignifiante.

Și totuși, într-un final, proprietăreasa cea văduvă, sătulă de atâta așteptare, i se strecurase într-o seară în pat, iar ceea ce se petrecuse între ei fusese un soi de chimie fizico-onirică. În penumbra înserării, el suprapusese în mod natural peste imaginea ei, reveriile pe care tocmai le trăia, iar anii de așteptare și frustrare strânși în ea făcuseră restul. Fusese ca o descătușare fulminantă de energii, o explozie de vigoare și pasiune. Tremurând, realizaseră amândoi că trupurile lor suferisă în toți acești ani de singurătate, de lipsa unei atingeri sau îmbrățișări. Zone abisale, nebănuite ale creierului se treziseră la viață, cerându-și dreptul la agonie și împlinire.

O singură noapte fusese suficientă pentru a o cere în căsătorie. Brusc, viața lui se schimbase. Ea era o femeie supusă, dornică să recupereze anii de privațiuni și lipsuri. El avea suficiente resurse de chipuri și trupuri pe care să le suprapună aievea peste figura ei anostă. Și astfel, împărțeau o fericire trăită diferit și totuși împreună.

Au hotărât să vândă casa ei și să cumpere ceva la țară, să încropească o gospodărie, o fermă care să le asigure o bătrânețe tihnită.

Au cumpărat o casă bătrânească, cu prispă și mult teren. Au renovat-o, au cumpărat animale, iar anii au trecut în zbor. El i-a dezvăluit secretul lui, modul în care a reușit să supraviețuiască lumii, i-a descris colajele lui, i-a destăinuit scenariile și fanteziile sale favorite și, spre surpinderea sa, a găsit în ea un ascultător fidel, ba mai mult, chiar un învățăcel. Și anii au trecut și mai mulți, cu dupamiezile lungi, în care ei, deja bătrâni, privesc seară de seară, de pe prispa casei, cu ochii largi deschiși ai imaginației lor, la trecătorii de pe uliță, colportând povești și scenarii numai de ei știute.

Așa că dacă treceți cumva prin fața casei lor și îi vedeți privind tăcuți la lume, pe câte o băncuță sau prispă la drum, în fața porții, știți cine sunt și ce fac. E secretul lor, pe care îl iau cu ei în mormânt, tăcuți, generație după generație. Ei trăiesc prin voi, o nouă viață, pe care nici eu, nici voi, nici ei, nu ne-am permis-o vreodată.

loading...

E plină lumea de oameni fără căpătâi. Tineri sau bătrâni, nu contează. Oameni care trăiesc la întâmplare, fără o direcție, fără un scop, la mila conjuncturilor în care au nimerit.

Acești oameni sunt “combustibilul” cu ajutorul cărora se ridică din anonimat, din mizerie, marii escroci ai momentului: fie că e vorba de vânzători de vise spirituale, care iau banii fraierilor pe worksopuri sau cursuri ce-ți vând himere, fie că vând vise de îmbogățire rapidă prin scheme de tip piramidal (gen Caritas).

Genul acesta de indivizi nu fac decât să profite de inflația de naivitate și credulitate a marei mase a oamenilor. Vrei să devii bogat și faimos ? Lasă naibii orice plan de a câștiga cinstit prin muncă banul. Gândește o schemă prin care să vinzi fraierilor chestiile la care visează.

Căci omul are o nevoie insațiabilă de visare, de evadare din cotidianul dureros de dur.

Într-un clasament al escrocheriei instituționalizate, pe primul loc este Statul – care vinde iluzia siguranței și serviciilor publice contra prizonieratului perpetuu al cetățeanului jefuit de bunăstarea sa prin taxe.

Pe locul doi este Biserica, cel mai vechi înșelător al omului (după Satana) care vinde iluzii de mântuire și indulgența iertării de păcate – la preț redus. A nu se înțelege că am ceva cu Iisus Hristos sau calea creștină. Nu, dimpotrivă – afirm că este una dintre cele mai frumoase căi spre Dumnezeu (dar nu singura !). Restul (inclusiv pretențiile de monopol asupra lui Dumnezeu) sunt invenții ale dogmei osificate în Instituție.

Și apoi vin șacalii de rangul 2: marile corporații, multinaționale, servicii și organisme mai mult sau mai puțin secrete și discrete, care folosesc materialul uman gratuit pe care societatea îl oferă, pentru experimente și studii.

Astfel, omul declarat prin lege liber și egal în drepturi de Statul Democratic și o grămadă de legi ce proclamă sus și tare “drepturile omului”, este în realitate cobaiul perpetuu a unei liste lungi de instituții și mega-corporații.

În domeniul farmaceutic, istoria recentă ne arată că majoritatea medicamentelor existente pe piață nu sunt deloc sigure – motiv pentru care sunt și retrase după un timp, datorită toxicității lor. Exemplul recent este timerosalul (mercurul) din vaccinuri, despre care zeci de ani s-a afirmat că este toxic și provoacă probleme grave de sănătate (de la moarte subită la autism și alergii permanente) – la care companiile farmaceutice au renunțat abia din 2013.

Plătește cineva pentru oamenii nenorociți de medicamentele dăunătoare ? Nu, căci medicii și Big Phgarma se acoperă unii pe alții.

La fel și în domeniul bancar: în România, fraierii cumpără vise în avans, luând credite și ajungând să plătească de 3 sau 4 ori suma împrumutată. Nu degeaba, randamentul profitabilității băncilor din România depășește de 3 ori media europeană !

Ei bine, la fel este și cu viața oamenilor. Este un bun care poate fi utilizat, în experimente psihologice de control mental.

Ești copil, te plictisești. Ai tăi nu-ți dau atenție, muncesc până la extenuare și nu au timp de tine. Așa că intri pe net. Vezi o reclamă pe youtube despre “jocul” Balena Albastră (cum a văzut fiimiu). Da, se pare că youtube încă permite reclame la acest joc sinucigaș, pe categoriile de vârstă ale copiilor. Adică mie ca adult nu-mi apare reclama, dar celor care apar în segmentul de preocupări pe jocuri, le apare.

Intri deci pe grupul respectiv și din curiozitate începi să joci. Și fără să știi, intri într-o combinație periculoasă cu niște oameni pe care nu îi cunoști, oameni care au pus la punct și perfecționează un sistem de mind-control, ce are ca scop (declarat) determinarea individului să se sinucidă.

Din informațiile la care am avut acces până acum, se pare că este un sistem foarte bine gândit de spălare a creierului prin care indivizi normali sunt destabilizați și determinați să realizeze tot felul de lucruri auto-distructive.

Conceptul Balenei Albastre este o continuare a curentului emo care a făcut furori printre adolescenți în urmă cu câțiva ani. Balena Albastră este animalul care eșuează aparent de bună voie pe plajă, alegând sinuciderea. Întrebarea centrală a jocului este: de ce eșuează balenele ? Răspunsul final pe care îl “află” jucătorul este: din disperare, ca răspuns față de inutilitatea vieții.

Jocul are următoarele etape: curiozitate – teribilism – depresie – destabilizare emoțională – îndoctrinare subversivă – exteriorizarea tendințelor autodistructive.

  1. Curiozitatea – jocului i se face reclamă involuntară prin faptul că a devenit subiect de presă, deci este oarecum firesc ca tânărul să caute să afle despre ce este vorba direct, “de la sursă”.
  2. Teribilism – odată accesat grupul Balenei Albastre, tânărul este pus în fața alternativei: înăuntru sau afară ?! Din teribilism, mulți aleg să intre în joc, în principal pentru a-și șoca prietenii sau colegii. E la fel ca și apucatul de fumat sau drogurile: te apuci de ele pentru a căpăta popularitate în grupul tău, deși știi că îți pot face rău dar speri în mod ușuratic că tu nu vei păți nimic, că te poți opri la timp.
  3. Depresia – se instalează în mod natural, în urma acceptării “provocărilor”: vizionarea de filme de groază noaptea, sau tot felul de alte “misiuni” ce au rolul de a provoca frică și teroare. Pe plan spiritual, tânărul respectiv se deschide față de tot felul de rezonanțe ciudate, macabre.
  4. Destabilizarea emoțională – vine mână în mână cu îndoctrinarea: în plină furtună hormonală, tânărul este ușor de destabilizat emoțional, mai ales dacă i se servesc pe tavă filosofii nihiliste, tot felul de idei ciudate despre moarte ca o alinare, ca soluție la toate problemele. În această fază este testată capacitatea de autoconservare, respectiv dacă aceasta a scăzut datorită îndoctrinării cu ideile auto-distructive, prin mici auto-mutilări, antrenarea subiectului în a căuta chiar mici satisfacții masochiste.
  5. Exteriorizarea tendințelor autodistructive crește în amplitudine pe măsură ce este scăzută cenzura morală a simțului de autoconservare, prin tot felul de trucuri psihologice: exemplu – “misiunea” de a te plimba te marginea zidului unei clădiri, la înălțime, pune în balanță tendința de a sări în gol cu frica de moarte – iar “ghidul” tânărului respectiv poartă discuții prin care îl chestionează amănunțit ce anume a simțit în timp ce realiza respectiva “provocare”: a simțit oare exaltarea produsă de adrenalină, sau tendința irezistibilă de a se arunca în gol ?

Totul culminează cu sinuciderea subiectului, ca o încununare a experimentului de mind-control. Societatea a pierdut un membru bolnav, inapt de supraviețuire, iar știința a mai câștigat un plus de experiență în manipularea minților tinere.

În opinia mea, “ghizii” care conduc tinerii prin acest gen de “joc” macabru ar trebui vânați și nimiciți fără milă, cum sunt vânați teroriștii islamici. Dar Statul nu ia măsuri deoarece în spatele jocului coordonatorii acestuia sunt specialiști din Serviciile Secrete, care conduc operațiuni speciale de control al minții. Așa că presa preferă să arunce responsabilitatea pe umerii părinților, care nu au fost atenți la schimbările survenite la copii lor. Nimeni nu explică faptul că sistemul de spălare a creierului dezvoltat de Balena Albastră este unul extrem de bine pus la punct, din moment ce are deja la activ peste 120 de copii care s-au sinucis !

Acești specialiști în manipularea minților copiilor noștri sunt mai periculoși decât teroriștii islamici, mai periculoși decât pedofilii din mediul online, căci ei distrug viețile unor copii a căror singură vină inițială a fost curiozitatea.

De aceea, trebuie să dezvoltăm sisteme de apărare ale copiilor. Să aplicăm un nou model educațional pentru copii noștri, prin care să îi imunizăm la manipulare și spălare pe creier, lucruri pe care nu le înveți nicăieri în scoală.

Am primit destul de multe critici de la cititori cu privire la modul în care se prezintă blogul, respectiv greutatea în a căuta un comentariu sau un articol sau serie de articole.

Recunosc, nu am prea avut timp în ultima perioadă să mă ocup de site și nici nu prea am idei despre cum aș putea schimba lucurile în bine.

M-am gândit să vă întreb și pe voi cei care mă frecventați, ce părere aveți, ce aș putea îmbunătăți la site și eventual ce temă de wordpres ar fi mai potrivită necesităților cititorilor.

Aștept deci sugestiile voastre fie pe facebook, fie direct sau telefonic și nu în ultimul rând, aici la comentarii.

Pentru că am reputația de oiță rătăcită-și-despărțită de turma-lui-Hristos datorită antecedentelor mele misane, mulți prieteni și cunoscuți-sau-necunoscuți își fac un quest mesianic din a mă converti-readuce-pe-calea-cea-bună-a-ortodoxiei.

De parcă ar fi bănuit pe ce drumuri lăturalnice urma să apuc, tentativele de convertire au început de timpuriu: cu bunica Maria (Dumnezeu să o odihnească în pace !) ce mă punea de mititel să îi  citesc acatistele pe care le avea drept canon zilnic de la duhovnicul ei. Apoi în liceu, sfioasa colegă mereu cu broboadă în cap și fustă până-n pământ, mereu palidă, care mi-a aruncat priviri furișe un trimestru întreg până s-a încumetat să îmi strecoare în mână o cărticică despre Crez – Simbolul Credintei.

Apoi m-am apucat de yoga la MISA, de prin clasa a X-a de liceu. De-acolo am devenit eu interesat de Biserică, dar fără a face o obsesie din asta. Pur și simplu descopeream că scrierile de istoric al religiilor ale lui Eliade și monumentala “Creangă de aur” a lui James Frazer mă făceau să înțeleg mult mai bine rostul activităților din Biserică: slujba Liturghiei, Împărtășania, Botezul, Spovedania, Cununia, Mirungerea. În timp ce yoga mă făcea mai atent, mai orientat spre interior, lecturile celor doi titani ai cartografierii credințelor ancestrale ale omului îmi dădeau o perspectivă mai vastă asupra Ritualului, spulberând barielele plictiselii și conformismului născute din participarea ignorantă la ceea ce se petrecea în Buserică.

Și mai mereu se găsea cineva care să se apropie, să mă cunoască din mediul de acolo, să mă aprecieze pentru felul meu de a fi pentru ca apoi, brusc, aflând că mai practic (printre altele rugby-hochey-wu-shu-karate, și yoga) să simtă brusc-și-inexplicabil dorința covârșitoare de a mă converti la Dreapta Credință (traducerea cuvântului Ortodoxie!).

Cum sunt un tip politicos, prietenos și împăciuitor de felul meu, mă lăsam repede convins: să particip la seri ortodoxe cu discuții sau conferințe pe la diferite case de cultură, să accept “provocarea” de a-mi lua cutare canon de rugăciune și citiri de acatiste, să îmi caut duhovnic și să merg la spovedanie. N-am avut nici o problemă cu participarea la discuții, dar am fost rapid ocolit de a mai fi invitat la astfel de evenimente, la fel cum începuseră să îmi ocolească soneria ușii adventiștii, penticostalii, yehoviștii, mormonii și toate celelalte secte care își trimiteau emisarii pe la ușile românilor în primii ani de după 90. Motivul era unul simplu: venind dinspre zona Istoriei Religiilor, având perspectiva de ansamblu asupra sistemelor de gândire de tot felul,  îmi era foarte ușor să identific fracturile logico-morale din doctrinele propovăduite, punându-i pe gânduri până și pe predicatorii de ocazie care le învățaseră și acceptaseră ca gâștele, pe nemestecate, fără nici o analiză proprie.

Ulterior acest tip de cunoaștere mi-a fost dublat de educația de tip cartezian definitivată și consolidată pe băncile facultății de Drept. Înarmat cu aceste două redutabile instrumente de analiză: Informație și Logică, evident că eram greu de “convertit” căci “învățăturile” dogmei creștin ortodoxe nu reușeau să mă convingă să le îmbrățișez în mod exclusiv, ne-reușind să mă facă să renunț la orice altceva din zona spiritualității.

Și aici am ajuns la principala problemă a actualității Creștinismului tradiționalist (fie el Catolic sau Ortodox): osificat în dogma lui, nu poate ține pasul cu Lumea; nu se poate adapta evoluției tehnologice, descoperirilor științifice, aneantizării distanțelor geografice și culturale.

Și așa am ajuns la concluzia că “teologii” moderni care își propun să reactualizeze temele majore de gândire din Biserică, sunt doar niște ipocriți isteți, cu multe lecturi patristice și dogmatice la activ, care au găsit soluția cea mai facilă – și imposibil de verificat la toate problemele omului modern: DIAVOLUL !

Da, îi acuz de ipocrizie pe acești așa-ziși teologi de amvon de genul Danion Vasile sau Claudiu Răducu pentru că ei au furnizat o soluție disperată, de moment pentru Ortodoxie, răpindu-i șansa de a-și lărgi orizontulrile.

Căci acest tip de teologi autohtoni, “convertiți” de la yoga sau alte învățături esoterice la Ortodoxie, nu se mărginesc doar să arate motivele pentru care alegerea lor a fost cea mai bună pentru ei. NU ! Ei vor să arate prin exemplul lor că aceea este SINGURA alegere corectă, iar restul sunt mizerii fără legătură cu Dumnezeu, care vin de la Satana.

Ai simțit ceva la yoga !? E de la Satana. Te-ai dedublat !? Satana a fost. Ai văzut lumini în meditație !? Tot înșelătorul drac. Ai gânduri ? Nu ai gânduri ? Tot dracul e de vină.

Ce este deranjant e faptul cum astfel de oameni își povestesc experiențele și realizările spirituale excepționale trăite în yoga cea păgână, cât de înzestrați erau ei pentru calea respectivă, ce realizări facile au avut, pentru ca apoi să concluzioneze că toate acestea  erau doar capcane demonice. Așa să fie oare ?

Cu urechile călite în sute și mii de discursuri și pledoarii auzite în numele Adevărului și Dreptății, prin sălile de judecată, sunt deprins să decelez imediat construcția manipulativă de oratoria spontană, sinceră.

Rețeta de succes a acestor șarlatani ipocriți e simplă, probabil că o învață în Facultatea de Teologie, la orele de Comunicare și Pastorație: încep pe o un ton de sinceritate dezarmantă să își povestească începuturile; nu se sfiesc să își arate micile erori sau greșeli (datorate evident ignoranței lor de la acel moment) trecând sub tăcere marile metehne de caracter (care există cam la noi toți conform principiului că pentru a co-exista cu ceilalți oameni, suma calităților și defectelor indivizilor trebuie să rămână aproximativ egală). Apoi, intră în detaliile “rătăcirii” lor făcând pe experții, dar totuși cu grijă să nu ofere prea multe informații sau detalii care i-ar putea provoca și pe alții să le experimenteze, având grijă să întrerupă mereu povestea pentru a aminti că “toate acelea erau de la diavolul”, pentru a puncta clar și fără dubiu interdicția de apropiere de învățătura interzisă.

Apoi, se ajunge la momentul Adevăratei-Revelații-Ortodoxe. Moment emoționant, poate singurul sincer din toată povestea, falsificar rapid ulterior de antiteza grăbită pe care simt nevoia să o facă între vechea și falsa învățătură – abandonată în favoarea celei noi și adevărate.

La final, pentru consolidarea lecției, se reiterează faptul că TOATE rezultatele obținute pe orice altă cale decât prin Biserica Ortodoxă sunt CU SIGURANȚĂ, FĂRĂ NICI UN DUBIU, înșelări, rătăciri de la Diavolul.

Întreaga poveste este invariabil jalonată de mici momente miraculoase, premonitorii, provenite desigur doar din surse autorizate de Biserică (gen călugări prea-cuvioși, sfinți-părinți, etc.) ce prevestesc destinul de măreți-viitori-teologi ai respectivilor, au rolul de a consolida în fața ascultătorilor imaginea de autorități-în-materie-de-ortodoxie a respectivilor, pentru a întări și mai mult afirmația lor că Ortodoxia trebuia să fie în final SINGURA alegere corectă și definitivă !

Manipulare ordinară, după manual, pe spinarea ignoranților ce aleg să se lase manipulați prin frica de Diavol, frica de a nu greși în alegeri.

De ce spun că sunt ordinari acești oameni ?

Pentru că primii teologi creștini învățau în Duh și Adevăr. Învățau despre Iubire și Dumnezeu. Dacă veți citi Evangheliile și toate celelalte scrieri ale Noului Testament, veți vedea cât de puțin loc, ce minimă importanță i se acordă Diavolului în activitatea misionară.

Cu zdrobitoare pondere, în Biblie, acolo unde se vorbește despre demoni sau diavoli, e vorba de exorcizarea lor prin puterea Dumnezeiască, pe când la acești indivizi dubioși ce se vor teologi, diavolul nu mai este alungat prin prezența lui Hristos, căci ei pun pe umerii mireanului sarcina de a scăpa de diavoli singuri, ALEGÂND Dreapta Credință.

O analiză de bun simț ne face să remarcăm imediat că prima metodă – a alungării demonilor prin invocarea numelui lui Hristos, era mai… mărturisitoare și mai rodnică (ca să folosesc limbajul lor) decât  provocarea fricii de drac, folosită abil prin mijloace oratorice.

Eu nu știu să fi fost vreodată în istoria Umanității frica – motor al evoluției. Dacă primilor oameni le-ar fi fost frică, n-ar fi ieșit din adăposturi, n-ar fi explorat, nu s-ar fi avântat în necunoscut, n-ar fi experimentat și descoperit chestii.

Dacă analizăm la scară istorică de câte ori și mai ales peste CE a aplicat Biserica (Ortodoxă și Catolică în egală măsură) șablonul nivelator al Fricii, vom observa două chestii interesante:

  • au fost stigmatizate ca fiind diavolești descoperirile de tot felul, mai ales cele care nu puteau fi explicate și încadrate în sistemul cosmologic biblic. Așa au pierit arși pe rug oameni de știință, așa au fost arse în piețele publice scrierile anticilor.
  • Dorința de cunoaștere a fost mereu mai puternică decât frica, și în consecință, Cunoașterea a învins Frica mereu, pe toate planurile. Așa am ajuns unde suntem astăzi, ca și cultură și civilizație. O fi bine, o fi rău ? Am decăzut sau am evoluat ? Era mai bine să trăim în Eden goi și fericiți, vorbind cu Dumnezeu, sau astăzi în confort și bunăstare, cu smartphoneuri ?!

Ideea este că de fiecare dată când a pierdut lupta, Biserica a cedat un pic de teren, în funcție de conjunctură. A acceptat Astronomia ca știință (ce contravine teoriei geo-centrismului biblic), acceptă Tehnologia și o folosește cu nonșalanță, acceptând odată cu asta și Legile Naturii, Electricitatea, Chimia, Fizica, pe ai căror părinți antici îi condamnase la dispariție prin distrugerea operelor lor.

Dacă un Mercedes-Benz, un televizor, radio sau telefon mobil ar călători înapoi în timp doar 300 de ani, ar fi ars de preoți ca fiind lucrarea diavolului. Astăzi însă, mai-marii Bisericii se folosesc din plin de ele.

De aici concluzia că poate peste 300 de ani, noii teologi ai Bisericii Ortodoxe vor zâmbi încurcați, foindu-se în poziția lotusului, când se va pune problema că în anii 2000 yoga sau orice altă religie erau văzute ca fiind înșelări diavolești.

Însă cei ce plătesc prețul acestui retard istoric, al acestei încetineli la adaptarea cu evoluția Umanității sunt cei ce se lasă îndoctrinați, și astfel privați de dreptul lor de a cunoaște, și mai ales, de a alege.

Problema este că misionarii de duzină gen Danion și Răducu au impresia că aduc imense servicii Bisericii: că adună turma risipită în jurul păstorilor, că îi întăresc pe oameni în Dreapta Credință.

Numai că asta nu e întărire. Întărirea se face pe baze reale, corecte. Pe alegeri deliberate, în deplină cunoștință de cauză: dai individului posibilitatea să își formeze o opinie pe un subiect – dacă nu prin experiență proprie, măcar prin prezentarea echilibrată și corectă a opțiunilor. Însă asta contravine scopurilor acestor farsori. Ceea ce îi dă de gol este lenea, dorința de facil: e mai ușor să sperii decât să convingi cu argumente. Numai că frica îi va păstra în turmă doar pe cei slabi. Cei puternici și curajoși for pleca să afle pe pielea lor adevărul.

Care este Adevărul ? Nu îmi permit să vi-l spun pe al meu din respect pentru dreptul vostru de a vă afla propriul adevăr și de a-l urma. Prețiozitatea vieții umane constă, în opinia mea, tocmai din șansa de a alege calea pe care vrem să o urmăm, iar cei ce ne răpesc această șansă sunt în realitate cei mai mari dușmani ai omului. Ei își fac o meserie din mistificarea Adevărului. Căci e ușor să speli pe creier omul slab, să îl reprogramezi mental. Asta fac ei.

Eu cred că Iisus Hristos este suficient de puternic pentru a rămâne opțiunea celor care simt că vor să Îl urmeze. Cei care Îl urmează din Frică, nu Îl urmează în realitate pe El, ci de fapt fug de ceva.

Ceea ce mă frustrează cel mai mult în Biserica Ortodoxă sunt pretențiile sectare de un dogmatism sufocant. Datorită dogmelor de ev mediu întunecat, Dumnezeul iubirii de oameni a devenit un dumnezeu monstruos și crud, cu reguli lipsite de orice logică și echitate. Dacă ar fi să-i credem pe acești teologi dogmatici, Dumnezeu a creat  de-a lungul Istoriei Umanității, milenii în șir generații, popoare întregi de oameni care s-au dus direct în Iad doar pentru că nu au avut șansa să devină creștini – înainte și după Hristos. Deși toate popoarele au avut religiile și înțelepții lor, valoarea lor este ZERO în ochii creștinului dogmatic, căci respectivii pot să fie regi ai înțelepciunii și virtuții și tot nu pot fi apreciați, căci toate astea vin sigur de la Diavol, dacă nu au venit de la Hristos.

Nu degeaba Biserica este cea care a inventat dictonul “Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Asta a ajuns Biserica Creștină – să lupte cu Lumea, cu Omul, împotriva Omului, chipurile de dragul Mântuirii lui.

Și totuși, o să vă spun ce cred eu. Eu cred că Dumnezeu, în mărinimia Lui, a lăsat fiecărui Neam legile și căile potrivite pentru a-și cunoaște Creatorul. Cred că a lăsat omului liberul arbitru pentru a alege. A lăsat omului puterea de a cunoaște pentru a-și forma discernământul și pentru a-l folosi atunci când alege.

Și mai cred că dacă Hristos s-ar întoarce astăzi fără să-și arate identitatea, ca un simplu anonim, ar fi respins de acești farisei, pentru că nu se încadrează în ideile lor aberante și dogmatice despre învățătura creștină.

  • Deoarece “cota” de credibilitate a lui GB în rândul cursanților scade dramatic de o vreme încoace, au fost unii care au simțit nevoia să îi înalțe o odă în stil neo-comunist “mărețului cârmaci” al destinelor spirituale ale discipolilor săi. Prezint mai jos încercarea literară ratată, ce frânge pe genunchiul sănătos la penibilului orice tentativă de metrică și prozodie, apărută pe yogaesoteric.net.
    O postez aici până nu dispare, retrasă de simțul sănătos al ridicolului rămas în vre-un admin adormit.
    În fiecare zi ești fericit

    Lui Gregorian BIVOLARU

    Cum nimeni nu-i profet în țara lui, Cum, azi, minciuna pare adevăr, Cum inima e luată în răspăr, Iar cei flămânzi depind de cei sătui,

    Nu-i de mirare că de-atâția ani Ești ținta celor ce te vor distrus, pierdut, Crezând c-odată te vei da bătut În temnițe, vegheat de șarlatani.

    Ți-au pus, în cârcă, pe nedrept o tolbă cu păcate, Te-au umilit adeseori în fața lumii-ntregi, Ei – autoproclamați supremii regi – Au scos, din uz, ideea de dreptate.

    Pe cei ce te iubesc, nu-i lasă-n pace, Și-i urmăresc de parc-ar fi ciumați, Ai întunericului satanic bieți argați Sunt ei înșiși prizonieri în propria lor carapace.

    Tu, însă, le-ai zâmbit, plin de compasiune ca de-obicei, Și te-ai rugat Bunului Dumnezeu să poată înțelege Căci, vrând-nevrând, cândva, tot vor culege Răul ce-au semănat, fiindcă degeaba se cred zei!

    Chiar dacă trupește ești închis, tu tot ești liber, Căci spiritul tău nu va putea fi niciodată-ngrădit, Și-n fiecare zi cu Dumnezeu ești fericit, Și-n fiecare dintre noi tu chemi un înger

    Pe umerii tăi vaști cât Universul Al cărui fiu vei fi în Veșnicie! Eliberat din cea mai grea robie A celui rău, pot scrie, iată, versul

    Pe care ți-l trimit pe-alei de stele, Simțindu-mă mai pur și mai ușor, Fiind pregătit să te-ntâlnesc cândva pe-un nor, În vremurile-acestea tot mai grele.

    Dar va veni, cândva, și ziua-n care Cei, astăzi, orbi, te vor vedea așa cum în tainica ta realitate ești, Și-apoi, smeriți, în noul București Îți vor cădea, în lacrimi, la picioare

    Și îți vor cere, în mod sincer, să îi ierți, Că, în sfârșit, și-au regăsit cărarea Tot rătăcind, de secole, spre zarea Atâtor generații de-nțelepți.

    Tu îi vei lua în brațe și-i vei duce Departe de ce-a fost, vreodată, rău, Iar ei, văzând Lumina dumnezeiască cea ascunsă-n hău, Vor ști că poartă fiecare-o cruce

    Mai grea sau mai ușoară, după caz, Din lemn de nuc, mesteacăn ori stejar, Pân’ dobândesc, din Ceruri, Sfântul Har, Ce-i poartă,-n bucurie, spre extaz!

    C. C. Cluj-Napoca, 19 februarie 2017

    Și pentru egalitate de tratament, public și “replica” literară, tot în 12 strofe ca și precedenta, semnată pentru conformitate, de MR din București. Lui Gregorian BIVOLARU   Eram copii când te-am aflat pe tine, Pleșuv deja, ieșit din pușcării Unde te înfundaseră pe bune, Pentru tot felul de pornografii   Aveai aureolă de yoghin, De disident și anticomunist, Chiar dacă-a te asculta era un chin, Cu toții rămâneam… ca la dentist   Ți-am pus în palme viața noastră toată, Și-ncrederea-n destinul spiritual Urmându-te cu încrederea cea oarbă Spre al Eliberării țel final   Ne-ai dat asane, tehnici, paranayama Ne-ai învățat profund să medităm Însă n-am fost pe fază, să luăm seama Că pentru tine, noi nu prea contăm   Ne tot certai că n-avem rezultate, Larvari, stupizi, tâmpiți ne denumeai, Cu zeci de ani de practică în spate Și vina tot pe noi o aruncai   Cand, rând pe rând ți-am părăsit gruparea, Dezamăgiți de tristul tău regres, Ne-ai acuzat de demoni și-alte alea, Și că minciuna nu ți-am înțeles   E omenesc să-ți placă cu minore, Plăcerilor să te dedai ades, Să le aștepți când vin de după ore Să le dai “lecții” și mult BTS.   E omenesc să-ți placă banii și averea, Să fii avut în lumea asta de săraci, Dar nu-i normal să-nfrângi altora vrerea, Muncindu-i gratis până-i bagi în draci.   Acum ceri grațiere, vrei dreptate, Când după gratii iarăși ai ajuns Dar Domnul nu cu bâta te va bate, Ci cu-Adevărurile care le-ai ascuns   Ne-ai tot legat cu grele jurăminte, Secretele murdare să-ți păzim, Și ne-ai speriat, ca pe-unii fără minte Minciuna s-acceptăm, să nu vorbim   Azi, când Justiția Umană și Divină, Ți-au dat ceea ce meriți pe dreptate, Te-ai transformat din mentor în victimă Și-nerci să ne mai duci de nas – dacă se poate.   De vei ieși la noapte, peste-o lună, Sau peste zece ani, indiferent, Vechii cursanți de tine o să spună, Că ai ieșit… la teste, repetent.   Eminescu să ne judece ! (dar, mai cu milă, dată fiind tema…)  

« Newer Posts - Older Posts »